Poveste

- Hai vii?
- Mhm...
- Daca ne grabim il vom prinde sigur, e asa frumos, pacat ca s-a ascuns dupa blocuri.

Blestema si ziua aceasta pentru lipsa aparatului digital luat tocmai pentru situatii deosebite, ca aceasta. Cine o sa il creada ca a vazut ceva atat de frumos... De o vreme il lasa intentionat acasa pentru ca de fiecare data cand il luase in trecut se facea ca nu se intampla nimic deosebit. Asa era si acum. Fata aceasta mirosind a flori de primavara ii aparuse in toata splendoarea apusului. Sa fie si culoarea un afrodisiac? De data asta in mod cert se intampla ceva ciudat. Un aer proaspat, ca cel din preajma cascadelor, ii invada tot corpul, inca nevindecat dupa ultimele esecuri.

Tot holul mare, inclusiv scarile si panourile invechite de pe pereti se scaldau in cele mai calde nuante de portocaliu. Lumina calda dadea fetei expresia de zambet. Si asta il incuraja puternic:
- Hai sa urmarim soarele! hai repede!

In urmatoarele clipe fugeau ca doi copii pe scari, nestiind niciunul ce are sa urmeze. El dorea sa o tina de mana. Ea dorea altceva. In marea fuga rupsesera cateva priviri suspecte celor cativa muncitori plictisit postati la poarta, incremeniti de secole intr-o discutie monotona.

- Ce pervers... E doar un copil....
- Si tot timpul vin copii la el...

Goneau in ploaia de lumina care se scurgea pe sosea. Soarele zambea din fiecare geam care i se impotrivea tinand cu tot dinadinsul sa stea inchis. Alte masini treceau in viteza, cautand soarele, dar in alte directii.

- Sa mergem intr-un bloc de 9 etaje..?
- Mhm...
- Stai ca stiu, mergem in camp deschis!

Recent descoperise un loc cand isi testase franele de unde trebuie ca se vedea tot orizontul. Acolo nimic nu le mai statea in cale. Calca si mai tare pe acceleratie si se apropie de pod. Ultimele fasii rosietice se scurgeau pe apa, soarele cobora incadrat de bratele metalice ale podului de trenuri din departare. Sperantele`i erau tot mai slabe... O sa-l piarda si de data asta... N-o sa gasesca nici de data asta suficient curaj sa ii prinda mana ei mica si neteda, cu unghiile ingrijite si niciodata batjocorite de vreo falsa poleiala. Mai avuse tentative in trecut, dar le inecase mereu in scuze si explicatii dintre cele mai ciudate.

Ajunsesera prea tarziu. Acum pe cer erau doar nuante de gri, un singur punct indica locul unde fusese agatat tabloul acela de proportii cosmice. Oare o sa-l mai surprinda si alta data? Dar si mai putin probabil era sa fie cu ea alaturi la acel eveniment. Ca un facut, se apropiau si norii negri. Pe vremuri, cand ratacea singur pierdut prin periferiile murdare ale unui alt oras, iubea ploaia, oricat de naprasnica ar fi fost. Ii dadea senzatia de curatire sufleteasca, singura amagire a spovedaniilor la care nu fusese niciodata. Putea fi si apa un remediu pentru curatirea pacatelor, daca chiar crezi in asta. Si el credea. Stia ca ziua lui va veni odata. Si drumul acela lung si chinuit, pavat cu zambete false si strangeri de mana aleatorii este cel care-l va duce la lumina.

Stropii mari si calzi i se scurgeau pe fata, inecandu-l in trecut. Trandafirii rosii, flancand crinul alb din primul buchet, aparitia ei stelara, intr-un abur mov, cutitul invartindu-se in rana primului sarut strain pe buzele ei rosii...Apoi peretii aceia reci, potrivnici, zambetele straine completand un peisaj abstract, in care singura figura umana fusese brutal renovata de o alta abordare stilistica... Labirinturl prin care se pierdeau cautandu-se mereu... Coltii fiorosi gata sa muste tintuiti doar de privirea ei calda si ferma... Toamnele prea vestede prin care trecusera, verile prea scurte... se perindau toate sub ochii lui tocmai acum...

Si apoi galagia se pierduse.. cateva voci contrazicandu-se intr-o limba necunoscuta, sunete metalice si o amorteala inexplicabila. Zambea amar... desigur, visase. Dar un vis frumos, pe care isi dorea sa-l poata povesti a doua zi. Mai visase si alta data dar dupa primele 3 secunde le uita instantaneu. Ca o razbunare impotriva destinului, era nevoit sa le inventeze, doar ca sa-si infrunte soarta, pe care inca credea ca fiecare om si-o scrie singur...

Dar chiar atunci, cand totul parea farsa unei minti obosite, simti o mana. Fina, ingrijita. Il palpa atent, masandu-i toata palma, si degetele, asa cum isi imaginase in visele lui anterioare. Da - asta trebuia sa nu uit, imi masa degetele, foarte placut. Deci nu se inselase, era ea, acolo, langa el. NImeni nu poate nega asta, mana ei este unica. Dealtfel, cine si-ar pierde vremea masandu-i mana unui chelios usor peste greutatea medie, chinuit de frustrari si esecuri...Dar asta era secretul lui. De acum totul se va schimba. Va invata sa fie frumos, pentru ca trebuia sa fie frumos. Ea continua sa maseze soptind, tot mai vag... Si atunci, lumina pe care o cautase, ii inunda tot sufletul, ca o explozie solara, la facerea lumilor. Ramasese cu mana ei mica si rece, intr-un somn pe deplin meritat.

- Papuse, scrie asa: Ora decesului, 12:00... ptii firar`al`dreaku, n`a mai rezistat cateva minute sa`l trec pe tura rezidentului...