Era încă o zi în care își lua cafeaua de dimineață la ora 12, nehotărât încă dacă visase de bine sau de rău. De-o vreme nu mai auzise decât ecourile înșelătoare ale gândurilor lui. Pusese piesa lângă piesa, in toate combinațiile posibile. Clădise toate formele care puteau adăposti un suflet. Dar un suflet era prea puțin. Cu o privire scurta trecu peste ecranul telefonului mobil. Același ecran monoton arătând ora… nederanjat de nici un apel sau mesaj în așteptare. Nu-l mai deranja nimeni de o vreme. Știa asta. Dar dacă mă va suna si eu nu voi fi aici? Se imaginase apoi plecând departe, lăsând gândurile negre pentru alta data. Fusese chemat departe, in singurătate. Dar daca va suna chiar atunci, exact atunci? Dar nu sunase luni de zile, sigur n-o să sune! Dar… dacă sună?
Niște sunete mecanice, gesturi accelerate, însoțite de cuvinte torturate printre dinți ale tatălui său îl readuseră brusc la realitate. Nu se poate! Să nu fi pornit încă la teatru? Mai erau doar 15 minute. Nici Ayrton Senna n-ar fi ajuns în momentul acesta.
– Tu n-ai plecat? Ai spus acum o oră că trebuie să pleci! De ce n-ai plecat?
– Am înțeles că mă duci tu!
Își arunca o haina pe el, luă în grabă cheile de la mașină nemulțumit de aceasta întorsătură neașteptată și trase timpul după el. El dicta acum scurgerea timpului.
Bătrânul îl urma îngrijorat. Pentru el timpul avea o cu totul altă însemnătate. Dar era singura opțiune acceptabilă.
Se strecurau printre petrecăreți, mașini parcate haotic, polițiști depășiți de situație, lumini difuze. Pe măsură ce haosul creștea era semn că se apropiau tot mai mult. Azi, parcă toți mergeau la teatru.
Și atunci se gândi: pentru ce mă grăbesc de fapt? Se grăbise toata ziua de azi, nefăcând nimic. Așteptase. Dar el mereu aștepta…
– Mersi pa pa…
Abia apucase sa-și vadă tatăl ieșind din mașină, în intersecție. Călcă furios pe accelerație și se pierdu pe străzile lăturalnice…
*
<<<ÎN 21 DE MINUTE, TE AȘTEPT ÎN PARC. ADU TIRBUȘONUL>>
Pentru o clipă afișajul telefonului uitat acasă, străluci ca un licurici… Apoi întunericul cuprinse camera, luând cu el și taina mesajului.
*
Să mă duc la ea? Nu… era clar ca nu e acasă. Ultimul ei text spunea clar lucrul ăsta. Ar putea fi oriunde. Dar casa surorii lui îi ieși în drum, ca o portiță de scăpare. Așa, totul avea un sens. Era sora lui. Acolo era și nepotul lui, mereu râzându-i fericit. De ce râdea micuțul mereu când îl vedea? Copiii nu pot râde de necazul omului. Copiii sunt inocenți. Avea nevoie de râsul lui ca să-și revină. Era cel mai natural remediu care-i veni în minte pe moment. Da, o să trec pe la ea.
În câteva secunde desluși geamurile casei pesimist de întunecate. Ohhh! Iar ghinion. Nici mașina nu era parcată la stradă. Dar trebuia să încerce, să-și facă scena. Pe sonerie veșnicul semn cu „doarme micuțul”. E clar, dorește să-i sperie pe eventualii hoți cum că ar fi acasă cineva. La fel cum lumânările electrice din geam dădeau impresia unei case locuite în pofida întunecimii din spatele lor…
… cioc-cioc... bătu discret în ușă, parcă speriat de gestul lui…
Ușa se urni și cortina se ridică, pentru o nouă scenă.
Sora lui era altfel. Zâmbea. Nu-și dăduse seama daca zâmbetul fusese mereu același sau se schimbase odată cu venirea micuțului, acum un an. Dar era un zâmbet sincer, însoțit de tot felul de oferte dătătoare de speranțe: Să-ți pun un suc? Hai încearcă prăjiturile astea, sunt ceva nou. Sau vrei o salata? Așteaptă puțin, fă-te comod.
Cu niște gesturi mecanice, se văzu luând sticla de vin, încercând zadarnic să scoată dopul bine înțepenit de predecesorul său, care impresionat de buchetul înmiresmat se asigurase că porția lui va fi protejată și își direcționase întreaga pricepere și putere în acest scop. Chiar alături, ademenitor, strălucea tirbușonul… îl înșurubase imediat și eliberă licoarea într-un pahar. Tocmai se minuna cum fusese atât de priceput și silențios când sora lui îl întrebă, de dincolo: nu vrei vin cumva?.
Sorbind din pahar îi răspunse sec: – nu, mulțumesc.
*
În camera lui întunecata, ecranul telefonului străluci și singurul ton de apel personalizat al agendei inundă tăcerea. Undeva, în parc, o mână mică înțepenită de frig îl sunase. Cealaltă mână ținea o sticlă de vin. Între ele, o făptură fragilă inventa toate scenariile unui eșec lamentabil.
*
Hai în cameră, doar sa nu faci zgomot, doarme micuțul. Nu termină bine că ușa uitată iar fără piedică se trânti la prima atingere. Se uitaseră unul la altul și își spuseră, fiecare pentru el: am pus-o! (mai exact, el își spusese i scrued, beacause he always switched to english when things gone bad).
…Și așa nu ai ce face acasă!, continuă ea, cu aceeași lipsă de convingere. Dar ceva nu îl ținea acolo. Nici măcar perspectiva trezirii iminente a micuțului. Trebuia să fie undeva, ceva care se întâmpla chiar acum. Dar unde? Și ce?
Se aruncă în mașina și își spuse: la ea! Asta e, știu că trebuie să merg la ea! Dar el mereu dorea asta, nu era nimic nou.
Si nici măcar nu era acasă. Ceva îi scăpa. Dar încă avea timpul în mână. Poate el știa cel mai bine să prețuiască acest principiu al clipei în desfășurare. De mic ghicea îndeaproape ora exactă și estima cu precizie duratele care îl despărțeau de evenimentele din vecinătate. Timpul era și acum în mâna lui. Totul era conform planului. Chiar dacă nu cunoștea acest plan. Avea darul să simtă echilibrul și valoarea clipei. Sau avea acest defect.
Semaforul trecea în galben când mașina din fața lui o coti brusc. Băuse. Nu era tocmai momentul în care să simtă vibrațiile motorului așa cum ii făcea plăcere. Și apoi acesta era primul semafor din viața lui de șofer. Exact acolo, acum zece ani trăise primele emoții ale începătorului. Necesita o oprire în pantă, adesea aglomerată. Se va descurca? Nu-i va muri motorul? Nu-l va lovi pe cel din spate la decuplarea frânei?… se amuza și acum de clipele acelea. Uită de prezent. De acest prezent.
*
Nu se poate! E chiar el?!
În toate scenariile ei finalul era trist. Eroii principali iau drumuri diferite. Julieta se sinucide crezându-l mort pe Romeo, nebănuind disperarea ce urma să-i însuflețească privirea la trezirea din somnul morții vremelnice. Cortina cade, spectatorii își rememorează tragediile personale, continuând seria păcatelor.
Mașina se apropia în trombă, reuși acum chiar să-i citească numărul. Nu mai rămânea nicio îndoială. Fără să fi dat niciun semn, venise, era aici, în carne și oase. Așa cum trebuia sa fie! Așteptarea meritase. Tremuratul pierise și el.
Pentru o clipa.
*
Porni sprinten, având confirmarea verdelui pe semafor. Făcuse manevra asta de sute de ori deja. Era cel mai umblat drum.
Urma sa se asigure că din dreapta nu vine nimic, să treacă pe banda din dreapta și să accelereze pentru a prinde următorul verde spre galben. Se putea face doar depășind viteza maximă admisa. Dar o făcea elegant mereu, fără remușcări. Era însă pentru prima data când își punea problema pietonilor. Dacă exact în acel moment, cineva trecea strada? Dacă exact în clipa în care el se asigura că din dreapta nu apare o mașină, o silueta nevinovată îi tăia calea. Doar era trecere de pietoni!
*
Emoționată, îl urmărea cu privirea. Îl văzu semnalizând dreapta. E clar, o văzuse, va opri…
Ah… cum nu s-a gândit. Nu are voie sa oprească în acel loc. Dar … a văzut-o!... sau nu? Se va întoarce la ea de îndată ce va parca. Pentru siguranță, îl apelă.
*
Întunericul fu pătruns de cunoscutele acorduri pentru ultima dată.
Cortina căzu prea repede pentru ca ei să-și dea seama de care parte a acesteia se află, apropiind și mai mult așteptatul act secund.
