Era încă o zi în care își lua cafeaua de dimineață la ora 12, nehotărât încă dacă visase de bine sau de rău. De-o vreme nu mai auzise decât ecourile înșelătoare ale gândurilor lui. Pusese piesa lângă piesa, in toate combinațiile posibile. Clădise toate formele care puteau adăposti un suflet. Dar un suflet era prea puțin. Cu o privire scurta trecu peste ecranul telefonului mobil. Același ecran monoton arătând ora… nederanjat de nici un apel sau mesaj în așteptare. Nu-l mai deranja nimeni de o vreme. Știa asta. Dar dacă mă va suna si eu nu voi fi aici? Se imaginase apoi plecând departe, lăsând gândurile negre pentru alta data. Fusese chemat departe, in singurătate. Dar daca va suna chiar atunci, exact atunci? Dar nu sunase luni de zile, sigur n-o să sune! Dar… dacă sună?
Niște sunete mecanice, gesturi accelerate, însoțite de cuvinte torturate printre dinți ale tatălui său îl readuseră brusc la realitate. Nu se poate! Să nu fi pornit încă la teatru? Mai erau doar 15 minute. Nici Ayrton Senna n-ar fi ajuns în momentul acesta.
– Tu n-ai plecat? Ai spus acum o oră că trebuie să pleci! De ce n-ai plecat?
– Am înțeles că mă duci tu!
Își arunca o haina pe el, luă în grabă cheile de la mașină nemulțumit de aceasta întorsătură neașteptată și trase timpul după el. El dicta acum scurgerea timpului.
Bătrânul îl urma îngrijorat. Pentru el timpul avea o cu totul altă însemnătate. Dar era singura opțiune acceptabilă.
Se strecurau printre petrecăreți, mașini parcate haotic, polițiști depășiți de situație, lumini difuze. Pe măsură ce haosul creștea era semn că se apropiau tot mai mult. Azi, parcă toți mergeau la teatru.
Și atunci se gândi: pentru ce mă grăbesc de fapt? Se grăbise toata ziua de azi, nefăcând nimic. Așteptase. Dar el mereu aștepta…
– Mersi pa pa…
Abia apucase sa-și vadă tatăl ieșind din mașină, în intersecție. Călcă furios pe accelerație și se pierdu pe străzile lăturalnice…
*
<<<ÎN 21 DE MINUTE, TE AȘTEPT ÎN PARC. ADU TIRBUȘONUL>>
Pentru o clipă afișajul telefonului uitat acasă, străluci ca un licurici… Apoi întunericul cuprinse camera, luând cu el și taina mesajului.
*
Să mă duc la ea? Nu… era clar ca nu e acasă. Ultimul ei text spunea clar lucrul ăsta. Ar putea fi oriunde. Dar casa surorii lui îi ieși în drum, ca o portiță de scăpare. Așa, totul avea un sens. Era sora lui. Acolo era și nepotul lui, mereu râzându-i fericit. De ce râdea micuțul mereu când îl vedea? Copiii nu pot râde de necazul omului. Copiii sunt inocenți. Avea nevoie de râsul lui ca să-și revină. Era cel mai natural remediu care-i veni în minte pe moment. Da, o să trec pe la ea.
În câteva secunde desluși geamurile casei pesimist de întunecate. Ohhh! Iar ghinion. Nici mașina nu era parcată la stradă. Dar trebuia să încerce, să-și facă scena. Pe sonerie veșnicul semn cu „doarme micuțul”. E clar, dorește să-i sperie pe eventualii hoți cum că ar fi acasă cineva. La fel cum lumânările electrice din geam dădeau impresia unei case locuite în pofida întunecimii din spatele lor…
… cioc-cioc... bătu discret în ușă, parcă speriat de gestul lui…
Ușa se urni și cortina se ridică, pentru o nouă scenă.
Sora lui era altfel. Zâmbea. Nu-și dăduse seama daca zâmbetul fusese mereu același sau se schimbase odată cu venirea micuțului, acum un an. Dar era un zâmbet sincer, însoțit de tot felul de oferte dătătoare de speranțe: Să-ți pun un suc? Hai încearcă prăjiturile astea, sunt ceva nou. Sau vrei o salata? Așteaptă puțin, fă-te comod.
Cu niște gesturi mecanice, se văzu luând sticla de vin, încercând zadarnic să scoată dopul bine înțepenit de predecesorul său, care impresionat de buchetul înmiresmat se asigurase că porția lui va fi protejată și își direcționase întreaga pricepere și putere în acest scop. Chiar alături, ademenitor, strălucea tirbușonul… îl înșurubase imediat și eliberă licoarea într-un pahar. Tocmai se minuna cum fusese atât de priceput și silențios când sora lui îl întrebă, de dincolo: nu vrei vin cumva?.
Sorbind din pahar îi răspunse sec: – nu, mulțumesc.
*
În camera lui întunecata, ecranul telefonului străluci și singurul ton de apel personalizat al agendei inundă tăcerea. Undeva, în parc, o mână mică înțepenită de frig îl sunase. Cealaltă mână ținea o sticlă de vin. Între ele, o făptură fragilă inventa toate scenariile unui eșec lamentabil.
*
Hai în cameră, doar sa nu faci zgomot, doarme micuțul. Nu termină bine că ușa uitată iar fără piedică se trânti la prima atingere. Se uitaseră unul la altul și își spuseră, fiecare pentru el: am pus-o! (mai exact, el își spusese i scrued, beacause he always switched to english when things gone bad).
…Și așa nu ai ce face acasă!, continuă ea, cu aceeași lipsă de convingere. Dar ceva nu îl ținea acolo. Nici măcar perspectiva trezirii iminente a micuțului. Trebuia să fie undeva, ceva care se întâmpla chiar acum. Dar unde? Și ce?
Se aruncă în mașina și își spuse: la ea! Asta e, știu că trebuie să merg la ea! Dar el mereu dorea asta, nu era nimic nou.
Si nici măcar nu era acasă. Ceva îi scăpa. Dar încă avea timpul în mână. Poate el știa cel mai bine să prețuiască acest principiu al clipei în desfășurare. De mic ghicea îndeaproape ora exactă și estima cu precizie duratele care îl despărțeau de evenimentele din vecinătate. Timpul era și acum în mâna lui. Totul era conform planului. Chiar dacă nu cunoștea acest plan. Avea darul să simtă echilibrul și valoarea clipei. Sau avea acest defect.
Semaforul trecea în galben când mașina din fața lui o coti brusc. Băuse. Nu era tocmai momentul în care să simtă vibrațiile motorului așa cum ii făcea plăcere. Și apoi acesta era primul semafor din viața lui de șofer. Exact acolo, acum zece ani trăise primele emoții ale începătorului. Necesita o oprire în pantă, adesea aglomerată. Se va descurca? Nu-i va muri motorul? Nu-l va lovi pe cel din spate la decuplarea frânei?… se amuza și acum de clipele acelea. Uită de prezent. De acest prezent.
*
Nu se poate! E chiar el?!
În toate scenariile ei finalul era trist. Eroii principali iau drumuri diferite. Julieta se sinucide crezându-l mort pe Romeo, nebănuind disperarea ce urma să-i însuflețească privirea la trezirea din somnul morții vremelnice. Cortina cade, spectatorii își rememorează tragediile personale, continuând seria păcatelor.
Mașina se apropia în trombă, reuși acum chiar să-i citească numărul. Nu mai rămânea nicio îndoială. Fără să fi dat niciun semn, venise, era aici, în carne și oase. Așa cum trebuia sa fie! Așteptarea meritase. Tremuratul pierise și el.
Pentru o clipa.
*
Porni sprinten, având confirmarea verdelui pe semafor. Făcuse manevra asta de sute de ori deja. Era cel mai umblat drum.
Urma sa se asigure că din dreapta nu vine nimic, să treacă pe banda din dreapta și să accelereze pentru a prinde următorul verde spre galben. Se putea face doar depășind viteza maximă admisa. Dar o făcea elegant mereu, fără remușcări. Era însă pentru prima data când își punea problema pietonilor. Dacă exact în acel moment, cineva trecea strada? Dacă exact în clipa în care el se asigura că din dreapta nu apare o mașină, o silueta nevinovată îi tăia calea. Doar era trecere de pietoni!
*
Emoționată, îl urmărea cu privirea. Îl văzu semnalizând dreapta. E clar, o văzuse, va opri…
Ah… cum nu s-a gândit. Nu are voie sa oprească în acel loc. Dar … a văzut-o!... sau nu? Se va întoarce la ea de îndată ce va parca. Pentru siguranță, îl apelă.
*
Întunericul fu pătruns de cunoscutele acorduri pentru ultima dată.
Cortina căzu prea repede pentru ca ei să-și dea seama de care parte a acesteia se află, apropiind și mai mult așteptatul act secund.
Goneau in ploaia de lumina care se scurgea pe sosea. Soarele zambea din fiecare geam care i se impotrivea tinand cu tot dinadinsul sa stea inchis. Alte masini treceau in viteza, cautand soarele, dar in alte directii.
- Sa mergem intr-un bloc de 9 etaje..?
- Mhm...
- Stai ca stiu, mergem in camp deschis!
Recent descoperise un loc cand isi testase franele de unde trebuie ca se vedea tot orizontul. Acolo nimic nu le mai statea in cale. Calca si mai tare pe acceleratie si se apropie de pod. Ultimele fasii rosietice se scurgeau pe apa, soarele cobora incadrat de bratele metalice ale podului de trenuri din departare. Sperantele`i erau tot mai slabe... O sa-l piarda si de data asta... N-o sa gasesca nici de data asta suficient curaj sa ii prinda mana ei mica si neteda, cu unghiile ingrijite si niciodata batjocorite de vreo falsa poleiala. Mai avuse tentative in trecut, dar le inecase mereu in scuze si explicatii dintre cele mai ciudate.
Ajunsesera prea tarziu. Acum pe cer erau doar nuante de gri, un singur punct indica locul unde fusese agatat tabloul acela de proportii cosmice. Oare o sa-l mai surprinda si alta data? Dar si mai putin probabil era sa fie cu ea alaturi la acel eveniment. Ca un facut, se apropiau si norii negri. Pe vremuri, cand ratacea singur pierdut prin periferiile murdare ale unui alt oras, iubea ploaia, oricat de naprasnica ar fi fost. Ii dadea senzatia de curatire sufleteasca, singura amagire a spovedaniilor la care nu fusese niciodata. Putea fi si apa un remediu pentru curatirea pacatelor, daca chiar crezi in asta. Si el credea. Stia ca ziua lui va veni odata. Si drumul acela lung si chinuit, pavat cu zambete false si strangeri de mana aleatorii este cel care-l va duce la lumina.
Stropii mari si calzi i se scurgeau pe fata, inecandu-l in trecut. Trandafirii rosii, flancand crinul alb din primul buchet, aparitia ei stelara, intr-un abur mov, cutitul invartindu-se in rana primului sarut strain pe buzele ei rosii...Apoi peretii aceia reci, potrivnici, zambetele straine completand un peisaj abstract, in care singura figura umana fusese brutal renovata de o alta abordare stilistica... Labirinturl prin care se pierdeau cautandu-se mereu... Coltii fiorosi gata sa muste tintuiti doar de privirea ei calda si ferma... Toamnele prea vestede prin care trecusera, verile prea scurte... se perindau toate sub ochii lui tocmai acum...
Si apoi galagia se pierduse.. cateva voci contrazicandu-se intr-o limba necunoscuta, sunete metalice si o amorteala inexplicabila. Zambea amar... desigur, visase. Dar un vis frumos, pe care isi dorea sa-l poata povesti a doua zi. Mai visase si alta data dar dupa primele 3 secunde le uita instantaneu. Ca o razbunare impotriva destinului, era nevoit sa le inventeze, doar ca sa-si infrunte soarta, pe care inca credea ca fiecare om si-o scrie singur...
Dar chiar atunci, cand totul parea farsa unei minti obosite, simti o mana. Fina, ingrijita. Il palpa atent, masandu-i toata palma, si degetele, asa cum isi imaginase in visele lui anterioare. Da - asta trebuia sa nu uit, imi masa degetele, foarte placut. Deci nu se inselase, era ea, acolo, langa el. NImeni nu poate nega asta, mana ei este unica. Dealtfel, cine si-ar pierde vremea masandu-i mana unui chelios usor peste greutatea medie, chinuit de frustrari si esecuri...Dar asta era secretul lui. De acum totul se va schimba. Va invata sa fie frumos, pentru ca trebuia sa fie frumos. Ea continua sa maseze soptind, tot mai vag... Si atunci, lumina pe care o cautase, ii inunda tot sufletul, ca o explozie solara, la facerea lumilor. Ramasese cu mana ei mica si rece, intr-un somn pe deplin meritat.
- Papuse, scrie asa: Ora decesului, 12:00... ptii firar`al`dreaku, n`a mai rezistat cateva minute sa`l trec pe tura rezidentului...
Jucam si eu linistit o bila pe yahoo cand am vazut ca am ramas fara tac. Cineva il pusese in lateral si nu mai puteam continua nicicum jocul. S-a intamplat dupa ce din prima am bagat cate o bila din fiecare fel si bila alba. M-a pus sa aleg tipul bilei mele, am ales si apoi nu am mai putut sa joc. Ce trist! :)
Va rog sa postati la comments Numele si Adresa Blog-ului vostru. Aici vor aparea temele de discutie pentru fiecare zi. Editati una din intrarile rubricii LINKS (partea dreapta) astfel incat aceasta sa se numeasca: PRACTICA si sa pointeze spre http://teroare.blogspot.com
Luni - 27 Martie -
Prezentarea Activitatilor
Marti - 28 Martie - Protocolul mail. Descriere(Login, Logout, Inbox). Folosire. (Prezentarea comenzilor Compose, Attach, Delete, Reply, Forward.)
Miercuri - 29 Martie - Crearea conturilor individuale de e-mail
Joi - 30 Martie - Articolul Regretul zilei de azi... (eseu de minim 100 cuvinte despre indiferenta, lene si lehamite)
Vineri 31 Martie - Povestea Bancnotei rupte (imaginarea unui scenariu de minim 200 cuvinte care a dus la ruperea unei bancnote valoroase gasite pe strada)
Luni - 3 Aprilie - Curriculum Vitae online - conceperea unui curriculum vitae incadrat intr-un articol.
Marti - 4 Aprilie - Publicitate - Reclama la un suc natural
Miercuri - 5 Aprilie - Se face practica!!!
Joi - 6 Aprilie - Postarea unei imagini cu 2 personaje inca nealaturate.(Ex: fiecare isi alatura poza lui cu a unei personalitati. - decupare in photoshop. Prezentarea pozelor sursa si finala si descrierea proceselor).
Vineri - 7 Aprilie - Final neasteptat: La ce mi-a folosit Blog-ul?
Sunt atat de multe de spus incat voi incerca doar sa exprim greata pe care o am cand vad imaginile de pe stadioane, cand lupta sportiva de pe teren se transfera in tribune, unde oameni normali, cu familii linistite, vin sa se simta bine, si pleaca plini de sange. Eticheta simpla, de fenomen social devine prea subtire. Eu unu nu`mi doresc astfel de fenomene. Chiar ma bucur ca nu trebuie sa particip live la aceste demonstratii de canibalism. Efectul de turma, combinat cu d.efectul de cerebel. Imi place sportul. Imi place lupta. Dar nu`mi plac refularile in grup.
Ce te faci cand ai 50.000 de poze pe calculator? sa nu mai vorbesc despre alte fisiere, software, jocuri, filme, documente...
te ca vin niste specialisti italieni care vor spune DA sau NU pentru Uniunea Europeana. Pe scurt, acesti stimabili sunt trimisi pe plaiurile mioritice sa studieze daca de curand coboratii din copaci, direct in sicriele lui Dracula sunt sau nu pregatiti pentru intrarea in lumea civilizata. Ideea e mareata, naivii ar putea crede ca insfarsit le-a venit si lor clipa de glori
e, gata cu smenul, gata bah!
